Daca as descrie ce am simtit dupa ce am citit acest text probabil ca multi ar rade de mine si m-ar considera putin plecat de acasa asa ca nu o sa o fac. Va las pe fiecare sa trageti singuri concluziile citindu-l. Va spun doar ca o sa descoperiti printre randurile lui o Corina Creţu asa cum putin dintre voi si-ar fi imaginat probabil ca mai exista intr-un partid ros de boala individualismului asa cum este PSD in acest moment.
Oamenii pasionati de politica, pe care ii tot urmaresc pe bloguri de ceva timp, au lansat deja dezbaterea referitoare la eventualele schimbari ce pot apare in cadrul Consiliului National al PSD de vineri, 22 februarie. Mulţi mă întreabă si pe mine ce aştept eu de la viitorul Consiliu Naţional al PSD, am ezitat sa ma lansez in evaluari, pentru ca – pur si simplu – de aceasta data nu reuşesc să-mi dau un răspuns mulţumitor.
Trăiesc şi eu, ca mulţi dintre colegii mei, un moment de frustrare, dublata de tristete si uneori nemulţumire. În primul rând pentru că nu mai înţeleg încotro se îndreaptă PSD şi pe cine mai reprezintă el. Când am intrat eu în partid, la sfârşitul lui 1996, cu toată amărăciunea şi dezamăgirea produse de pierderea alegerilor, măcar ştiam ce dorea să facă partidul: să revină la putere, făcând tot ceea ce face un partid aflat în situaţia lui: o analiză a slăbiciunilor şi o schimbare a discursului şi acţiunii politice.
Atunci am fost şocată de viteza cu care au plecat din partid unii oamni care strigau sus si tare ca „Iliescu si PSD sunt terminati”, dupa cum am fost socata, ulterior, de viteza cu care acestia s-au întors, când a fost evident că vom reveni la putere, în toamna lui 2000. Eu am invatat atunci prima si cea mai dureroasa lectie in plan personal, in sensul ca am vazut cum iti dispar din anturaj oameni pe care-i credeai prieteni si apropiati. Partidul insa nu a învăţat insa aceasta lecţie si vad cum coopteaza cu voluptate oameni care traiau numai din injurarea partidului si mai ales a dlui Iliescu.
Alegerile din 2000 au fost rasplata anilor pe care i-am petrecut, de dimineata pana seara, in sediul din Kiseleff sau prin tara, rasplata campaniei pentru prezidentiale, pe care am condus-o alaturi de Puiu, cum ii spunem noi, adica Ioan Mircea Pascu. Pentru dl Presedinte a fost un cadou meritat, venit din partea istoriei, dar mai ales din partea oamenilor la care s-a gandit si se gandeste in fiecare clipa a vietii lui. Stiu ca sunt subiectiva, recunosc, dar om mai responsabil si mai cu gandul la oameni ca Ion Iliescu eu nu am cunoscut. Eu deja pot spune ca il cunosc destul de bine pe dl Iliescu. Are si el, slabiciunile lui, pentru ca nu exista nici om perfect si nici presedinte perfect, dar cred si acum, cum am crezut dintotdeauna, ca a fost omul potrivit, la locul potrivit, in momentul potrivit. Si mai cred ca, pentru multi ani de acum inainte, Romania nu va mai avea sansa de a avea un presedinte de o asemenea decenta si cu un asemenea caracter ca Ion Iliescu. Ceea ce eu nu inteleg de mult timp incoace este de ce accepta jignirile venite din interiorul partidului, amenintarile cu excluderea, faptul ca este marginalizat si neluat in seama in marile decizii ale partidului. A acceptat, nu stiu daca cu seninatate, dar fara sa reactioneze in orice caz, ca oamenii etichetati ca fiind „ai sai” sa fie trasi pe dreapta si marginalizati. Nici acum nu inteleg de ce au si Mircea Pascu am fost obligati sa demisionam din functia de vice-presedinte, functii obtinute prin vot in Congres, dar nimeni nu aplica aceeasi masura pentru ceilalti membri ai Parlamentului Europei care continua sa aiba functii mari in partid. Aceasta e o paranteza doar, ideea mea era ca dl Iliescu nu merita tratamentul si lipsa de respect cu care se confrunta acum in interiorul propriului partid.
In fine, revenind la Consiliul Naţional, eu sper sincer ca acestui neintrerupt razboi civil declansat in interiorul partidului o data cu Congresul din 2005 sa i se puna o data punct.
Am pierdut aproape trei ani pentru a ne întoarce, mai mult sau mai puţin, de unde am plecat, în plan intern. Între timp, însă, am ratat ocazie după ocazie de a ne afirma ca un adevărat partid de opoziţie, dar, ceea ce este mai grav, am pierdut masiv încrederea oamenilor şi o mare parte din electorat.
Eu cred că nu am tras concluziile ce se impun nici din scorul obţinut la alegerile europene. Unii îmi spun: „ce te mai interesează rezultatele, ai fost aleasă, eşti la Bruxelles”. Sigur că mă interesează, pentru că fără un partid puternic în spate, nu ai mare putere de a influenţa lucrurile acolo unde ai fost trimis de cetăţeni. Şi apoi, nu văd de ce ar trebui să ne mulţumim cu atât de puţin, când, indiferent de erorile pe care le-am făcut şi la guvernare, şi în opoziţie, suntem partidul cel mai profesionist şi mai performant al României. Când gestionezi cu succes procese complexe precum aderarea la UE şi la NATO, revenirea la creşterea economică, reducerea sărăciei, etc, de ce să te mulţumeşti cu un statut de mâna a doua pe scena politică?
Iată de ce pentru mine acest Consiliu Naţional capătă o dimensiune aparte şi are o miză istorica. Este, poate, ultima ocazie pe care o mai avem să ne întoarcem cu faţa către electoratul nostru şi către problemele României. Sper că aşa va fi, şi mă tem că nu ne vom putea abţine să nu ne sfâşiem, o dată în plus, între noi.
Corina Creţu
